Cultura complexităţii. Știința Complexității, alaturi de transdiciplinaritate

Posted: 28 Mai 2011 in educație, educație permanentă

Cultura complexităţii. Știința Complexității, alaturi de transdiciplinaritate

 

 Învăţământul modern trebuie să stimuleze şi să educe spiritul creator, să aplice metodele euristice apte de a stimula şi forma o gândire flexibilă creativă, care să genereze soluţii originale, de înaltă valoare şi eficienţă. Valorificarea inteligenţei “interne” la cel mai înalt nivel constituie şi va constitui un obiectiv de maximă importanţă pentru învăţământul românesc. Existenţa umană, viaţa în general, presupune elaborarea unor multiple şi complexe relaţii, aprecieri la diferite niveluri, presupune activitatea gândirii de ordin superior, care este în mare măsură ajutată şi stimulată de toate științele. Modelul optim de abordare a personalităţii umane, a structurii şi dezvoltării ei este modelul structural-sistemic şi relaţional-dinamic. Un astfel de model realizează o sinteză integrativă între perspectiva psihologică (intrapersonală) şi cea psihosocială (relaţională, interpersonală), între abordarea structurală şi cea dinamic-procesuală.

 

Deşi se apropie de „25 de ani de existenţă” (1987 – Santa Fe) Știinţa Complexităţii nu este percepută la adevărata valoare, nici ca importanţă ştiinţifică şi nici ca deschidere pragmatică. O posibilă cauză este faptul că solicită din partea celor care abordează domeniul Complexităţii o schimbare a perspectivei din care se „priveşte” realitatea, o abordare „holistă” (globală, contextuală, integrală), diferita de cea „reducţionistă”, specifică paradigmei actuale. Altfel spus, gradul redus de răspândire al acestei ştiinţe nu se datorează doar noutăţii în sine a informației: geometria fractală, teoria haosului, sinergetică, algortimi genetici etc. ci şi a perspectivei din care acestea trebuie să fie privite, integrate şi valorizate. În mod tradiţional, o dezvoltare postuniversitară implică adiţia unui nou capitol la o bază conceptuală deja existentă. Modul de operare, “metalimbajul” (paradigma) ce permite asamblarea şi integrarea informaţiei proaspăt căpătate rămâne însă neschimbat. Din acest motiv putem spune că în principiu, orice pregătire a specialiştilor prin cursuri de perfecţionare este doar o extensie cantitativă a cunoştinţelor existente. Dificultăţi în prefecţionarea continuă a specialiştilor în general apar atunci când se schimbă însăşi paradigma, căci, pentru ca o informaţie din noua clasă să capete sens este necesară iniţial o restructurare profundă a modului de percepţie, judecată, de funcţionare neuronală a specialistului. Altfel este necesară o etapă iniţială de  adaptare la noua paradigmă, urmată de acumularea de cunostinţe din noul domeniu şi doar apoi de etapa creativ-inovativă orientată către dezvoltarea de noi produse şi servicii adecvate noii viziuni. Tot acest proces cere timp şi efort personal pe care nu multă lume este dispusă azi să îl facă.
În acelaşi timp este cunoscut faptul că „difuzia” noului în societate necesită un anume timp (structurarea unui limbaj adecvat, a unei opinii vis-a-vis de utilitatea şi gradul de inteligibilitate al noului mod de abordare, al noii tehnici sau tehnologii). De data aceasta, pe lângă noutatea în sine (a „elementelor componente”) se adaugă şi nevoia unei abordări globale – opuse mentalităţii actuale care „doreşte” să simplifice şi să izoleze problemele pentru a putea fi percepute şi soluţionate „mai uşor”. Drept consecinţă este de aşteptat ca timpul necesar propagării în societate a ştiinţei complexităţii să fie mare.

       Dificultatea abordării Complexităţii constă şi în acceptarea grupului ca entitate capabilă să opereze asupra complexităţii. Capacitatea de a înţelege şi valoriza cu adevarat ştiinţa Complexităţii este în această viziune o proprietate sinergică a grupului, o proprietate „născută” din interacţiunea specială a unor indivizi, bine pregătiţi în domenii diferite şi antrenaţi să integreze informaţia procesată dincolo de graniţele disciplinei din care a provenit. Altfel spus, de unul singur poţi şti ceva despre teoria haosului sau despre teoria catastrofelor dar nu poţi opera la nivelul Complexităţii. Din această perspectivă, abordarea complexităţii face parte din „exerciţiile impuse” de trasformarea „esenţei” motorului ce animă societatea şi individul şi anume tranziţia de la COMPETIŢIE (societatea industrială, societatea informaţională) la COOPERARE (societatea bazată pe cunoaştere în sensul definit de documentul de la Lisabona).

          “Un sistem complex poate manifesta proprietăţi ce nu pot fi cu adevărat explicate prin studiul oricât de amănunţit al elementelor componente. Întregul, într-o manieră complet nestatistică, poate manifesta proprietăţi emergente, colective, proprietăţi care nu au nici o semnificaţie în cadrul dinamicii părţilor. Altfel spus, întregul are legi proprii ce izvorăsc din dinamica părţilor şi care se manifestă atâta timp cât întregul nu este fragmentat intr-o abordare reducţionistă clasică.”

Abordarea interdisciplinară tinde să devină un principiu fundamental al științei contemporane și al unui sistem modern de învățământ.

Incă din 1981 Solomon Marcus, preciza că: “problemele globale ale lumii contemporane nu pot fi rezolvate decât printr-o abordare interdisciplinară centrată pe valorile umane”.

Astfel interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conținuturilor învățării, cu implicații asupra întregii strategii de proiectare a curriculum-ului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor și proceselor studiate în cadrul diverselor disciplinede învățământ, și care facilitează contextualizarea și aplicarea cunoștiințelor în diferite situații de viață.

Ca și premise de promovare a interdisciplinarității în educație putem menționa:

  • interdisciplinaritatea se poate realiza in contextul sistemului educativ, luând în considerare particularitățile și situația existentă;
  • interdisciplinaritatea nu anulează disciplinaritatea ci încearcă să elimine granițele artificiale instituite între diverse discipline de învățământ;
  • ea este facilitată de existența unor discipline susceptibile de a fi tratate interdisciplinar;
  • constituirea științelor de granită și extinderea cercetărilor multidisciplinare, precum și dezvoltarea epistemiologiei a permis evidențierea limitelor cunoașterii științifice monodisciplinare.

Nivelurile de abordare interdisciplinară a conținuturilor învățării, presupune:

  • abordarea interdisciplinară a unor domenii învecinate;
  • tratarea interdisciplinară a unor probleme;
  • trasferul de metode sau strategii de cunoaștere ori de investigație științifică(metoda analizei sistemice);
  • transferul de concepte, prin valorizarea conotațiilor și valențelor unui concept în diferite domenii de cunoaștere( entropia).

Astfel promovarea interdisciplinarității presupune un învățământ modern, prin reconsiderarea competențelor supuse evaluării, prin implementarea celor mai noi metode și mijloace de învățămant.

Ea este facilitată de noul curriculum școlar, deoarece acesta fixează obiective comune mai multor discipline, iar atingerea lor, se face în condițiile operaționalizării obiectivelor pedagogice.

 

Referințe bibliografice

Crețu, Carmen, – Conținutul procesului de învățământ, componentă a curriculum-ului, Editura Polirom, Iași, 1998

Ciscai, Liliana, – Didactica Fizicii, Editura Corint, București, 2001

http://www.csc.matco.ro/Nexial.html

http://www.complexity.ro/old/html/noutati.html

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s